Capitolul 1 - Pãcatul cetãtii
“Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Cãci dacã ar fi fost fãcute în Tir si Sidon lucrãrile puternice care au fost fãcute în voi, de mult s-ar fi pocãit stând în sac si cenusã... Si tu, Capernaume, vei fi înãltat oare pânã la cer? Vei fi pogorât pânã în locuinta mortilor” (Luca 10,13.15).
Ce are Isus de-a face cu cetãtile acestea? Cu ce sunt ele mai rele decât toate celelalte metropole ale lumii de atunci? Ce este Horazinul sau Betsaida, în comparatie cu stricãciunea inimaginabilã care sufoca Alexandria sau Atena? Ce pãcat formidabil comisese Capernaumul, ca sã umbreascã imoralitatea si crima Romei imperiale? Aparent, niciunul. Si totusi, cuvintele lui Isus sunt clare si pline de sens pentru noi, care evaluãm istoria din pozitia avantajoasã a privirii retrospective.
Capernaum, Betsaida si Horazin erau cetãti din Israel, unde Moise era crezut si acceptat, unde viata religioasã era centrul societãtii civile. Imposibil de acceptat cã situatia locuitorilor lor ar putea fi mai rea în ziua judecãtii (vers.14) decât cea a “câinilor” de pãgâni, cum îi socoteau iudeii pe ceilalti oameni.
Din ce cauzã aceastã prorocie funestã din gura bunului si blândului Isus? Din cauza lucrãrilor puternice care au fost fãcute în voi, dar pe care ei le-au lepãdat, cãci aveau pe Moise.
Mã întreb mereu dacã nu suntem blestemati sã oscilãm mereu între doctrinã si putere, între slovã si spirit, între traditie si Cuvânt. Sunt acestea ireconciliabile? Va fi mereu forta obiceiului mai tare decât chemarea dragostei?
Este foarte interesant cã noi studiem de ani de zile istoria sacrã, cu mare asiduitate, dar ne oprim la epoca apostolicã. Iudeii cercetau Scripturile sabat de sabat, dar se opreau probabil pe la David. Dupã el, istoria devine deranjantã, confuzã, discutabilã si potential capabilã sã producã dezbinare în norod, lucru care trebuia evitat cu orice pret, chiar recurgând la crimã. Caiafa s-a gândit cã unitatea “poporului” este mai importantã decât crima.
În aceste cetãti favorizate, Isus anuntase evenimentul senzational pe care natiunea îl astepta de milenii: Împãrãtia “s-a apropiat.” Dar locuitorii acestor cetãti cãutau o împãrãtie pe care o puteau vedea si pipãi, cu aur si privilegii materiale. Ei nu stiau cã sunt orbi si nu acceptau sã li se spunã asa ceva.
“De ce au lepãdat oamenii din Horazin, Betsaida, Capernaum si Ierusalim pe Domnul vietii si al slavei? De ce au dus ei o luptã permanentã împotriva Lui? Din cauzã cã cei care pretindeau a crede si propovãdui Cuvântul lui Dumnezeu interpretau afirmatile lui spre a se potrivi cu ideile lor preconcepute, astfel ca afirmatiile Scripturii sã se armonizeze cu traditiile si poruncile oamenilor. De asemenea, din cauzã cã poporul nu vedea necesitatea de a cerceta Scripturile pentru ei însisi, comparând verset cu verset, ca sã poatã întelege adevãrul... Ei au asezat pe preoti si cãrturari în locul lui Dumnezeu, si au lepãdat adevãrul lui Dumnezeu ca sã-si poatã pãzi traditiile” (EGW Whitespeed, Capernaum 96).
Avem aici douã cauze clare care au dus, si vor duce mereu, la lepãdarea lui Isus. O parte a poporului lui Dumnezeu interpreteazã Scriptura spre a se potrivi cu ideile lor preconcepute, iar o altã categorie nu vede necesitatea de a cerceta personal Cuvântul lui Dumnezeu. Avem noi astãzi curajul sã spunem cã aceastã situatie nu ne afecteazã?
Am putea afirma deci cã pãcatul de bazã al acestor cetãti a fost acela cã în prezenta slavei lui Hristos, care descoperã profunzimea pãcatului, ei au refuzat sã se confrunte cu maladia care bântuie neamul omenesc: o vrãjmãsie împotriva lui Dumnezeu, ascunsã adânc în inimã. Din aceastã cauzã, nu s-au putut pocãi.
Rezultatele sunt stupefiante. Batjocorirea publicã a Dumnezeului pe care Îl adorau de milenii, pe care Îl asteptau cu nerãbdare si care era considerat singura sperantã a natiunii. Cu cât le demonstra cã este adevãratul Mesia, cu atât crestea vrãjmãsia din inima lor împotriva Lui, pânã când aceastã vrãjmãsie a ajuns la capãtul ei logic, omorârea lui Dumnezeu.
Imaginati-vã ce s-ar fi întâmplat dacã un astfel de subiect ar fi fost predicat în sinagogile din Ierusalim. Iatã-l pe rabin într-o sâmbãtã dimineta, cu Tora într-o mânã si cu sulul cãrtii lui Isaia în cealaltã, în fata enoriasilor doritori dupã adevãr: “Fratii mei, profetii spun cã atunci când va veni Mesia, noi, poporuil Sãu, nu Îl vom recunoaste, ci vom pune mâna pe El si Îl vom agãta pe lemn. (În timp ce linistea din sinagogã este deplinã, citeste cu emotie capitolul 53 din Isaia, apoi continuã). Poate cã Mesia nu va veni în timpul vietii noastre, dar dacã vine? Ce vom face, Îl vom agãta pe lemn? Profetia spune cã asa vom face.”
Dupã o astfel de predicã, rabi ar fi fericit dacã ar mai avea timpul sã se mute într-o altã localitate. Interpretarea lui “eronatã” ar fi socotitã ca cea mai rusinoasã si scandaloasã lepãdare a adevãrurilor care au tinut natiunea unitã si prosperã de-a lungul secolelor.
Scriptura vorbeste despre poporul lui Dumnezeu ca fiind o cetate:
Ezechiel 9,4: Treci prin mijlocul cetãtii, prin mijlocul Ierusalimului, si fã un semn pe fruntea oamenilor care suspinã si gem din pricina tuturor urâciunilor care se sãvârsesc acolo.
Ezechiel 16,2.3: Fiul omului, aratã Ierusalimului urâciunile lui! Si spune-i: “Asa vorbeste Domnul cãtre cetatea Ierusalimului”...
Apocalips 21,10: ...si mi-a arãtat cetatea sfântã, Ierusalimul...
Evrei 12,22: Ci v-ati apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii...
Efeseni 3,19: Asadar, voi nu mai sunteti nici strãini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti înpreunã cetãteni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor (vezi Apocalips 21,14), piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.
Nu trebuie sã fim indiferenti la vorbirea profeticã a lui Isus. El se referea la poporul Sãu din toate generatiile, când striga în chin sufletesc:
“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De câte ori am vrut sã strâng pe copiii tãi cum îsi strânge gãina puii sub aripi, si n-ati vrut! Iatã cã vi se lasã casa pustie” (Matei 23,37.38).
Dacã în cazul cetãtilor Horazin, Betsaida si Capernaum acuzatia era de dispret fatã de adevãrul adus de Mesia, aflat în Scripturi dar nedescoperit, pãcatul Ierusalimului este mult mai grav: omori pe proroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine.
Isus se afla în aceastã categorie, a celor trimisi la poporul lui Dumnezeu, dar primiti cu ostilitate. Limbajul subconstient al Ierusalimului era de fapt acesta: “Dumnezeu sã stea la El acasã, iar noi ne facem treaba la noi acasã.” Acelasi limbaj foloseau si strãmosii lor: Lãsati-ne în pace cu Sfântul lui Israel (Isaia 30,11).
Aceastã dorintã nutritã subconstient si persistent a produs rezultatul sigur si previzibil: Iatã cã vi se lasã casa pustie.
La începutul lucrãrii Sale, ca si la sfârsitul ei, Isus a folosit un limbaj cãruia, dacã i se dãdea atentia cuvenitã, ar fi schimbat cursul istoriei. Când a pãsit pentru prima oarã în Ierusalim, în prima convorbire cu liderii si savantii poporului ales, Isus a declarat: Stricati templul acesta, si în trei zile îl voi ridica (Ioan 2,19).
La sfârsitul lucrãrii Sale, Isus spunea plin de amãrãciune: “Iatã cã vi se lasã casa pustie.”
Templu. Casã. Sensuri profunde ale tainei evlaviei, neîntelese si neapreciate. Pãcatul cetãtii Ierusalim se aflã între aceste douã cuvinte.
Pãcatul cetãtii Laodicea s-ar putea afla, de asemenea, între aceste douã cuvinte. Este studiul la care vã invit în capitolele urmãtoare.
|
